Jobless, dar nu hopeless

De curand, doi prieteni foarte buni de-ai mei au fost anuntati ca sunt dati afara de la job. Doi oameni cu caracter frumos, cu coloana vertebrala, buni profesionisti, loiali companiilor pentru care lucrau de multi ani de zile. Ii cunosc personal de peste 10 ani, le stiu familiile, mi-as da PIN-ul de la card si parola de la Facebook pe mana lor. Niste oameni frumosi, de care esti mandru ca iti sunt prieteni si cu care as lucra oricand in echipa.

Ce s-a intamplat? Am multi ani de corporate si pot sa vad dincolo de niste mesaje si decizii. Au picat victime sistemului. Niste decizii luate la nivel superior, erori care trebuiau corectate si au trebuit luate masuri. Au picat ei pentru ca altii sa isi pastreze scaunele. E tipic, asa se intampla din pacate in multe companii, dar asta e un alt subiect.

Alta e problema aici: lor nu li s-a explicat foarte clar motivul pentru care au fost dati afara si asta a generat soc si confuzie. Le-a fost profund zdruncinat tot setul lor de valori morale si, de pe o zi pe alta, si-au pierdut total increderea in ei ca profesionisti si ca oameni. Pana ieri erai cineva, de azi esti nimeni pentru ca asa zice Xulescu de la HR. Mai trist e ca, dupa ce ai fost dat afara nu te mai suna nimeni din firma in care ai lucrat ani de zile, e ca si cum ai suferi de o boala contagioasa. Cam asa te simti dupa ce iti trece socul si furia care te cuprinde atunci cand trebuie sa faci fata unei schimbari majore. Cand ti-ai epuizat tot vocabularul de injuraturi ramane o singura intrebare care te chinuie: „Cu ce am gresit?”.

De-a lungul vietii ne identificam cu functii, cu un anume statut, depindem de parerile bune altora si atunci cand acestea dispar nu mai stim cine suntem. Cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa se izoleze la un moment dat de restul lumii si de toate rolurile pe care le joaca in viata asta si sa isi raspunda la cateva intrebari: „cine sunt EU?”, „ce vreau EU?”, „care sunt dorintele MELE?”, „ce ma face PE MINE fericit?”. De multe ori raspunsurile vin greu, uneori sunt surprinzatoare si sunt greu de acceptat. Am simtit asta pe pielea mea si am vazut-o in coaching. Multa lume crede ca, daca te gandesti in primul rand la TINE si la ceea ce iti doresti TU, e dovada de egoism. Eu as zice ca dimpotriva. E dovada de dragoste si de respect fata de tine si fata de cei din jur. Daca tu nu esti ok cu tine insuti, nefericirea ta are impact asupra productivitatii tale, asupra relatiilor si a sanatatii tale.

Sunt relatii care se incheie, sunt companii din care trebuie sa pleci la un moment dat ca sa poti merge mai departe. Da, doare. Cu cat pici mai de sus cu atat doare mai tare. Unii isi revin mai repede si merg mai departe, altii raman blocati in doliu si suferinta perioade indelungate. Cred ca doliul e necesar, atata timp cat dureaza putin, extragi niste concluzii si mergi mai departe. Injura, boceste, daca simti nevoia, apoi linisteste-te si concentreaza-te cu toata forta, energia si inteligenta ta spre gasirea de solutii. Frustrarea si supararea te fac uneori sa iei decizii radicale: nu ma mai implic data viitoare! Nu e firma mea, e doar un loc de munca oarecare. Ba da, implica-te si mai tare, nu-ti proiecta experientele din trecut asupra viitorului. Oamenii pe care o sa ii intalnesti in viitor n-au nici o vina pentru ca in trecutul tau ai avut niste experiente proaste. Merita ce-i mai bun din tine. Tu meriti sa dai ce e mai bun din tine, altfel nu o sa ai succes.

Mi-am schimbat viata de multe ori si stiu ca nu e usor sa o iei de la capat. E greu sa te lupti cu inertia ta, cu fricile tale, la care se adauga ideile conservatoare ale celor din jur care\”stiu\”cel mai bine ce e bine pentru tine. E greu, dar nu ai incotro. Cand vine criza, iau aer in piept si ma gandesc: ”Asta e situatia. O pot schimba? Nu. Ok! Incotro?”. Viitorul a fost intotdeauna mult mai bun decat trecutul, asa ca am ajuns sa reduc tot mai mult perioadele de doliu si sa imbratisez schimbarile cu entuziasmul unui turist care pleaca sa viziteze un loc nou. Daca nu pleci de unde esti acum, nu ai cum sa ajungi in alta parte, nu?

Alina

Alina Bota

172 views

27

Return to Browse