Amanarea, capcana libertatii

De doua saptamani m-am intors dintr-o vacanta in Canare si de atunci aman de pe o zi pe alta scrierea Jurnalului de bord. Motivatie exista, vreau sa instaurez o traditie in firma ca sa vada si altii ce inseamna o vacanta pe yacht, imi face mare placere sa scriu si totusi…ma simt chefless. O aman la nesfarsit, e un task pe care il rostogolesc de pe o zi pe alta ca pe un bulgare de zapada care devine tot mai mare pe masura de trece timpul. Jurnalul asta devine pe zi ce trece un motiv de frustrare si de deprimare.

In fiecare zi mintea mea gaseste tot felul de motive pentru care nu ar trebui sa ma apuc de scris azi: trebuie sa merg la Bucuresti, am de facut curatenia de Craciun, am de gatit, am musafiri, e sarbatoare si nimeni nu munceste azi(!). Adevarul e ca as prefera sa fac orice altceva decat sa ma apuc de scris. Pana si cele mai urate task-uri de genul dezghetat frigiderul, spalat aragazul, calcat par mai atractive decat scrisul Jurnalului.  Sincer vorbind, scriu de placere,  am scris o gramada de texte in Canare, am scris mult de cand am venit, am scris in masina in drum spre Bucuresti,  in seara de Craciun, nu a fost zi in care sa nu scriu.

Cred ca motivul pentru care aman la nesfarsit e ca stiu ca va dura mult. Sunt 8 zile de poveste, foarte multe evenimente, foarte multa emotie si…n-am timp acum. Ii spun unei prietene cu ce ma confrunt si imi spune” scrie cate putin in fiecare zi”. Yah, right! O sa dureze o vesnicie… In plus, sunt trainer, stiu si eu cum se mananca un elefant…Yach! Ce idee tampita, ce imagine grotesca. Cum sa te motiveze o astfel de imagine? Ok, acum mi-am amintit de cursurile de time management. Ziua urmatoare mi-o petrec recitind toate cursurile de time management pe care le aveam, facand cercetare, ascultand o gramada de prezentari pe youtube…Nu ma ajuta prea mult, nu am gasit niciunde solutia cu ajutorul careia Jurnalul sa se scrie singur, fara implicarea mea directa…In schimb, mi-am dat seama ca eu nu am un curs de time management al meu si m-am apucat sa il fac. Orice, numai sa nu ma apuc de Jurnalul ala care devenise un balaur cat casa si nu ma lasa sa dorm noaptea de stress.

Nu am inchis un ochi toata noaptea! Ma trezesc hotarata sa-l dau gata azi! Imi anunt prietenii pe hangouts ca azi scriu articolul. Imi iau laptopul, imi deschid wordul si pun titlu. Parca as bea o cafea… Rezista!! Ma fortez sa stau pe scaun. Parca ma arde, imi vine sa sar in sus, dar ma abtin. E nevoie de o energie imensa sa stau acolo concentrata si sa nu imi deschid facebook-ul, sa nu merg sa imi fac cafea, sa nu ma joc cu catelul care ma trage de sosete, sa nu ma duc sa iau o carpa sa spal geamul din fata mea. E greu ca naiba! Rezista!!!

Incep sa scriu, povestea ma prinde, imi place, ma atrage, incep sa ma simt bine si sa am spor. Uit ca e ora mesei, nu raspund la mesajele care imi vin pe telefon. Pfff….ce misto! Daca stiam ca imi place atat de mult ma apucam acum doua saptamani si nu mai aveam insomnii. In cateva ore am terminat si ma simt foarte mandra de mine! I did it! Simt oboseala aia placuta pe care o simti dupa ce ai invatat din greu pentru un examen si l-ai luat. Pici epuizat, dar fericit!

Am intrat in capcana amanarilor de cand lucrez pe cont propriu. E marea capcana a libertatii: nu ai program si nu ai un sef care sa iti dea task-uri, iar deadline-urile ti le pui singur. Teoria o stiu, dar stiu si cat e de greu sa o pui in practica pentru ca presupune un efort din partea ta. Nici un training nu functioneaza daca tu nu depui efort sa schimbi ceva la tine.

Mi-am gasit singura solutiile care functioneaza la mine ca sa nu mai aman la nesfarsit task-uri importante:

Promit cuiva ca o sa fac si spun pana cand. Sunt genul de persoana care se tine de cuvant, asa ca daca spun partenerilor de afaceri ca fac ceva, fac!
Ma fortez sa incep. Cel mai greu lucru este sa te apuci. E nevoie de o cantitate imensa de energie, dar stiu ca, odata ce am trecut de faza asta o sa imi fie mult mai usor.
Ma gandesc la recompense. Ma simt atat de bine dupa ce am terminat un proiect, incat starea aia de bine a devenit un drog pe care il caut mereu.
Fara intreruperi. Cand lucrez imi pun telefonul pe silent, inchid facebook-ul, televizorul si nu permit nimanui sa ma intrerupa. E greu sa faci asta intr-un birou plin, dar castile pe urechi sunt o solutie foarte buna.
Pana la capat! Cand ma apuc de ceva, nu ma las pana nu termin, chiar daca dureaza zile intregi
Sunt atenta la ritmul meu. Eu nu sunt creativa dimineata, asa ca prefer ca atunci sa fac cu totul alte lucruri care nu necesita creativitate. Am observat ca sunt zile in care imi vin multe idei si gandesc limpede si zile in care sunt…blank. Imi impart task-urile respectand asta si nu ma frustrez. Folosesc la maxim zilele productive, lucrez uneori si 12-14 ore pe zi pentru ca stiu ca vin si zile in care nu ma pot concentra.
Nu e nevoie de un sef care sa te traga de urechi ca sa fii organizat, pana la urma iti dai seama singur ca altfel nu ai succes. Cand esti pe cont propriu haosul din viata de zi cu zi se transforma foarte repede in haos in contul bancar, asa ca amanarile te pot ingopa destul de repede. Daca nu faci azi, asta inseamna ca veniturile tale vor mai intarzia, asa ca nu iti permiti amanari.

Alina

Alina Bota

64 views

14

Return to Browse